La naşterea celui de-al 12-lea copil şi răbdarea oamenilor şi grija în a mai alege un nume se cam dusesese. Amărât că s-au înmulţit gurile de hrănit, bărbatul se uita la copilul plăpând ce plângea în covata ciobită şi-şi zise că nu-i mai răsărit decât Neghiniţă, pisoiul cel mic al Leopardei, pisica bătrână. Dar şi lui Neghiniţă, de lene-i ziceau Niţă. Constandin nu-şi mai bătu capul: îi zise Niţă.

Dobriţa, sfârşită de chinurile facerii nu se puse împotrivă.

Niţă, născut sub zodia Scorpiei era un drac de copchil blond, cu ochi albaştri, mai pricăjit decât copii de vârsta lui însă iute de picior şi săltăreţ la minte.

Adesea zicea cu năduf:  v-a fătat mintea să-i ziceţi pisicii Leoparda! Şi vacii, poftim: Venera! Parcă vă rupeaţi din suflet să-mi daţi şi mie un nume acătării! De ce nu mi-aţi zis şi mie Leopard ? După ce Continue reading

COANA ELEONORA

După 10 ani de tentative eşuate de a normaliza relaţiile cu socrii , am înţeles că n-au de gând să renunţe la visul lor de-a ne vedea divorţaţi.

Soţul meu a încercat să-i viziteze măcar de zilele lor de naştere dar, i-au spus verde că nu-l primesc decât cu hotărârea de divorţ în buzunar.

Să-şi pună pofta-n cui! Am conchis scurt că dacă ei nu ne vor, nici noi nu îi vrem. Punct!

Dar, dacă la chilăbău şi petreceri n-a fost loc de noi, măcar la înmormântări, unde era nevoie şi de nişte fraieri să alerge, vedetele familiei au făcut paşi laterali şi s-a făcut loc soţului meu.

Într-o noapte, pe la trei, sună telefonul. Într-o disperare, topind pietrele, într-un efect regizoral maxim, cumnata mea ne-a anunţat printre suspine prelungi şi sughiţuri înnodate că a murit mamaia Eleonora.

Renunţăm să mai dormim, luăm un bagaj minim, contramandăm totul şi luăm calea Bucureştiului. Două ore jumate pe drum, depănăm toate amintirile duioase ale copilăriei.

Ca să evităm accesele de mitocănie ale soacrei, el hotărăşte să-şi înfrunte singur şi cu bărbăţie familia.

La casa bătrânei, lume multă la poartă, lume multă în curte, neamuri peste neamuri. Socrul meu zice plângând:

-Uite băiete ce necaz pe capul meu, şi sor-ta a plecat cu ţăranul ei la munte, iar mă-ta a rămas acasă să petreacă de bucurie că a rămas orfană de soacră!

Cu inima mică, Motanul intră-n casă s-o vadă pe mamaie moartă.

Bătrâna, palidă şi parcă mai puţină la trup, îl impresionă pe nepot, bărbat la 33 de ani, care izbucni în lacrimi.

După obicei se duse să pupe mâna moartei şi… haţ, bătrâna îl apucă de mână şi deschide ochii pentru câteva momente, poruncindu-i scurt: să mi-l aduci pe Cristi şi pe Petrică.

Scenă de infarct! Ştiind omul că bătrâna-i moartă, îi sări inima-n aşa hal că era să se prăpădească din asta. Două ore mai târziu, încă avea genunchii moi şi tensiunea săltată.

Pe fecior-su Petrică, bătrâna avea să-l întâlnească dincolo, fiindcă murise omul de vreo două luni dar, nimeni nu avusese curaj să-i dea vestea coanei Eleonora, femeie aprigă la care nimeni nu-i întorsese vorba vreodată.

Cine a văzut-o pe Silvia Dumitrescu -Timică jucând pe coana Eleonora Arbore în piesa de teatru Micul Infern, înţelege cu siguranţă ce spun! Probabil, ursitoarele au aplicat aceeaşi reţetă la fiecare fetiţă botezată Eleonora, hărăzindu-i fire neînduplecată, de general şi stofă de “soacră de soacră”.

Cristi, nepotul preferat avea să vină cu avionul de la Brno.

Alintat de familie “Părinţelul”, preot ortodox la Brno, cu mitră dar cu buzunarele cusute, tinde să rămână un fenomen unic.

Preot fără de arginţi, trăind în legământ de sărăcie precum sfinţii părinţi, fără celulare sofisticate, cu o skoda felicia dinaintea erei noastre, în condiţiile administrării unor cămine de azilanţi şi a mânuirii unor fonduri de milioane de euro.

De o modestie fără egal şi cu un simţ al umorului să zguduie şi sfinţii cerului, când ţi-o povesti popa Cristi ceva, atunci să fii convins că şi Sfântu’ Petru este prăbuşit de râs.

Soţul meu îl luă pe Părinţel de la aeroport şi îl duse la coana Eleonora.

Bătrâna îl apucă şi pe Cristi de mână şi deschise ochii.

Acum ori bătrâna hotărâse că cei din jur nu mai merită nicio atenţie şi-şi conservase ultimele puteri pentru a-i vedea pe cei dragi, ori dracul de cumnată, ca să plece bine-mersi la munte şi să se asigure că are cine alerga pentru înmormântare, minţise la telefon, ca să ne pună pe noi cât mai rapid în mişcare.

Ori c-a fost una, ori c-a fost alta, din farsa asta sinistră era să-mi pierd bărbatul, cruce de voinic! Fereşte-mă Doamne de neamuri proaste, că de duşmani ne purtăm singuri de grijă!

Lângă biroul meu este o farmacie amenajată într-un apartament de bloc . Cu vreo trei-patru ani în urmă, intru să iau o reţetă. Spaţiu de la tejghea la uşă, cam un metru jumate. Mă aşez la rând după un domn în vârstă care mirosea bine a moş.

Când ajunge la tejghea izbugneşte nervos:

-Da’ pleacă duduie din sufletul meu, că poate vreau să comand ceva special şi mă jenez de dumneata. Eu am trăit în străinătate şi lumea stătea civilizat, la trei metri în spate. Românie de rahat!

-Domnule, îmi cer scuze , dar trei metri în spate aici înseamnă să mă duc în staţia de autobuz. Cumpără liniştit ce doreşti că nici nu te cunosc, nici la medicamente nu mă pricep dincolo de aspirină şi algocalmin.

-Da’ poate vreau să comand Viagra !

-Ei, în cazul ăsta ar trebui să fii mândru, domnule, nu să te ascunzi! Angajatul meu de 26 de ani s-a dus la Revelion c-o blondă periculoasă şi când l-a tras  blonda în altă cameră şi-a sărit pe el s-a scuzat că…  e prea frig…

Brusc înveselit, cetăţeanul comandă 4 cutii de Viagra.

-Mă scuzaţi, dar Viagra se cumpără cu pastila, că-i 300000 de lui( adică 30 de lei, dar încă erau banii vechi).

-Duduie, ştiu cât este dar vreau 4 cutii, să fie, fiindcă mi-e jenă să cumpăr mereu şi vânzătoarele mă iau la mişto.

-Dar n-am atât de multe poate vreo 2 cutii şi ceva.

Nu ştiu câte a luat până la urmă dar a plătit vreo 6 milioane. Eu am făcut reţeta şi cum virilul se deplasa cu paşi mărunţei,  târându-şi cu greu băşinile, cum se spune în popor, aproximativ discret i-am scos pe toţi din firmă să vadă fenomenul. Un tip şi-a făcut milă de el şi l-a luat de braţ ajutându-l să traverseze.

În week-end mă vizitează o prietenă şi-i povestesc. Rămâne consternată:

-Draga mea, eu am 36 de ani şi fac amor de două ori pe an! Deja i-am zis şi soacră-mi că nu mai suport!

-Şi soacră-ta ce-a zis?

-Că nu-i problemă, că nici ea nu mai face de vreo două luni, că moşu-i greu şi-o dor picioarele! Continue reading

În drum spre Maramureş, ne prinde noaptea pe drum şi ne oprim la un motel la Mirăslău.

Mâncarea excelentă dar, ardeii, focul lui Dumnezeu. I-am tranşat cu meşteşug, le-am scos seminţele şi i-am mâncat mai departe, chiar dacă scoteam flăcări.  Lacrimile de usturime  le-am şters cu mâna. Mare greşeală! Exact Continue reading

Doina Popescu

Soacra nefiind acasă şi punând preţ pe noră cam cât pe o ceapă degerată ori ceva mai puţin,

nu-şi bătu capul să lase mâncare făcută.

La o vreme, înghesuită de foame, duduia  Continue reading

Eram în Olanda, într-o vineri după-amiază, la reprezentanţa Renault din Amersfoort. Inginerul cu maşină frumos bricolată SERVICEMAN RENAULT 24/24 îi explica soţului meu că nu se pricepe să ne repare maşina în garanţie, ne ieşea fum de la butucul volanului dar Continue reading

În blogul meu din WordPress, Doina Popescu’s Blog am postat şi carti” title=” carti” title=”cartea”>cartea “>CARTEA RĂILOR,  capitolul al II- lea din romanul comisia ZÜRICH. Spor la citit!

http://doinapopescu.wordpress.com/romanul-comisia-zurich/capitolul-al-ii-lea-cartea-railor/

Eram datoare cu o poveste nouă despre întâmplări vechi cu Ody (ştiu că se scrie Ady, dar îmi sună mai familiar aşa). Deci, eram în convocare la armată, undeva pe la Dâmbul Morii, pe unde-i un Mc acum şi o benzinărie garnisită cu cele mai urâte curve. Ba nu, am văzut la Budapesta unele chiar mai slute.

Cum spuneam , împărţite pe plutoane şi la oareşce distanţă unele de altele, teoretic, ne făceam exerciţiile.

Durerea era evident pasul de defilare, fiindcă urma să depunem jurământul. Toate plutoanele erau în vervă maximă şi comandantele de pluton dovedeau cât de scârbe pot fi cu propriile colege.

Stăteam cu fetele la umbră; ele fumau şi eu spuneam bancuri cu sau fără sex, mirându-ne cât erau de fugărite celelalte. Ştiam că toţi ştabii sunt în zonă dar, îmi imaginam că sunt normali la cap şi stau la umbră.

Din senin apare un Aro de armată şi în dreptul nostru ia curba strâns în timp ce frânează. Se înclină spectaculos dar dă Dumnezeu şi nu se răstornă.

Maiorul Mitroi, ţigănos, mărunţel dar bărbăţoi, cu binoclu de gât şi centură cu diagonală, de parcă era aterizat din filmul ŞOSEAUA NORDULUI începe să urle:

-De două ore aştept să vă vină mintea la cap şi voi vă hliziţi într-una. Vă arăt eu ce-nseamnă armată şi disciplină! Facem instrucţie până mâine în zori! Pluton, comanda la mine!

Ne aliniem cu chiu cu vai, luăm bază, ne foieşte puţin şi strigă:

-Studenta Dumitru, te însărcinez…

-Aici, în faţa plutonului?- îşi pune Ody mâinile-n şolduri…

-E şaij’de lei o cameră curată la hotel!- se mai aude-o voce.

Enervat, Mitroi url ă spre unguroica poznaşă:

-Te învăţ eu disciplina: salt înainte!

-Cine ? Ioooo? – zice Ody mirată. Salt înainte? Ia ascultă băi, maioraşule! Io am venit din Ardeal tocmai la Bucureşti la facultate ca să fiu studentă, nu să mă dau cu ţâţele de pământ! Şi ele la fel! Nu se dă nimeni cu ţâţele de pămât, e clar fetelor?

Maioraşul s-a întors cu spatele, a urcat în Aro şi dus a fost, nu înainte ca celălalt ofiţer care-l însoţea, un colonel libidinos, care-nghesuise o colegă cu câteva zile înainte, să ne ameninţe că ne pune să repetăm convocarea.

Între convocare şi jurământ a fost o săptămână liberă. Am fost pe munte cu soţul meu dar, soacră-mea i-a dat o conservă expirată şi ne-am intoxicat amândoi, fiind internaţi la spitalul Victor Babeş, eu la etajul I, el la II. O colegă mi-a adus hainele de armată, m-am schimbat în budă, am for ţat geamul şi-am fugit din spital ca să depun jurământul.

La jurământ, colonelul libidinos a venit cu un coş de flori ca să premieze plutonul care bate cel mai bine pasul de defilare.

Noi, drăcoasele am luat coşul de flori dar, nu ne-am lăsat pupate. Eu am bănuit că moşul a adus florile de sanchi, ca să aibă pretext să-şi depună balele pe noi, aşa că

le-am instruit puţin pe fete cum să se eschiveze.

Cum se obişnuia atunci, erau aduşi cu forţa o mulţime de soldaţi, sportivi şi oameni ai muncii să asiste şi să aplaude. Trecea libidinosul prin dreptul nostru, întindea floarea şi când dădea să ne sărute, arătam spre musculoşii de la Steaua:

-Vă rog, nu mă sărutaţi că sportivul acela este prietenul meu şi-i gelos rău: ne bate pe amândoi! Toate, aceeaşi poveste…

După faza asta maiorul Mitroi trebuia să ne ridice în grad. A refuzat cu pumnii strânşi.

Un general de gaşcă a venit să ne pună tresele personal. Operaţiunea a început cu mine, fiindcă la armată au o fixaţie cu şefia:

-Domnule general, vă rugăm să ne sărutaţi apăsat pe amândoi obrajii, că nu se ştie dacă mai apucăm să ne pupăm cu vreun general vreodată în viaţă!

-Onoarea e de partea mea domnişoară, că la vârsta mea nici eu nu mai am şanse să pup fete de 19 ani!

Nu am informaţii certe dar, probabil libidinosul s-a sinucis!

M-am întors la spital şi am intrat senină pe poartă declarând că vin în vizită la… mine!

După revoluţie, cutremur!

În mai ‘90, nemulţumite de victoria lui Iliescu în Duminica Orbului, cam la o săptâmână, sthiile s-au dezlănţuit!

Am să vă zic în două vorbe cum am petrecut cutremurul în Grozăveşti:

Fiind sfârşitul lui mai, evident eram prinşi în năuceala sesiunii!

Căminul B(căsătoriţi şi studenţi străini, în genere arăbeţi):

Brânduşa, mireasa pe care o ştiţi din “Cine şi-a înşelat nevasta…”, avea la acel moment un soţ student la geologie şi-l asculta la plăcile tectonice. Cutremurul i-a prins pe subiect.

Eu învăţasem până la şapte dimineaţa şi prisesem un somn pe ultrascurte până pe la unu’ şi ceva.  Am intrat la duş, am agăţat halatul într-un cui ruginit dar, mai aveam de aşteptat şi am intrat la budă.

Când a început oala de la wc să se mişte cu amplitudine de zece centimetri, am zis că exagerez cu învăţatul şi mănânc cam pe sponci!

Ei dar, când am ridicat privirea şi am văzut vasul de apă că dă în clocot, am rupt-o la fugă. Duşurile şi wc-urile, faţă-n faţă cu biroul administratorei.

Eu sub toc la budă, în faţa mea ieşind din biroui administratorei, un tip mişto.

-Doamne, ce cutremur!-zice el. De spaimă, iute, mă uit la şosetele tale şi pot să jur că-s bikini !

Privesc la glezne: dezastru. Tricoul era destul de lung să acopere ălea-ălea  dar, bikini la papuci . Strig:

Vezi c-a leşinat cineva pe scară!

Băiatul, săritor o rupe la fugă pe scări iar eu îmi recuperez lenjeria.

Căminul A(teoretic, fete):

Dragoş student la geologie, clandestin în căminul A,  în cameră la Magy:

Eroic, la cutremur sare pe geam de la etajul II. Din prea multă dragoste evident, pe Magy o uită. Norocul ei, în fond, că nu şi-a rupt vreun picior degeaba.

Noaptea pe la trei, replică masivă la cutremur.

Din B, zonatecu’ de Lucică, tot geolog, urlă acoperind haosul cutremurului : Dragoooooooooooooş săăăăăăăăăăăăăări: acum e momentul!!!

Cum s-a petrecut cutremurul în căminele C şi D de  băieţi nu are relevanţă: evident, toţi studenţii erau în căminul A, la fete, exersând replici mai mari sau mai mici la cutremur, fiecare după puteri.

Corvin meşterea să aprindă un primus, să se mai încălzească cu dom’căpitan, la un ceai întărit cu rom. Gândurile îi călătoreau la Mihaica, cea mai frumoasă fată din sat. Şi sprintenă la minte, mai ceva ca un sobor de popi. O plăceau toţi flăcăii, că era prima la horă şi, mai ales, veselă fără pereche. Şi-i zbârnâiau mâinile pe fus, pe urzeală şi suveică la războiul de ţesut, de se prindea la rămăşag cu orişicare fată sau nevastă, cu spor îndrăcit! Şi nu-şi amintea nimeni s-o fi întrecut-o cineva! Lui Corvin îi spunea inima că-l aştepta cu dor aprins şi gând de măritiş. Doar de ţaţa Catrina, mă-sa, avea o grijă că o tot mâna pe biata Mihaica să se mărite.

– Mărită-te, arză-te-ar focu’ să te arză, să nu-mi faci vreun pocinog! Că neam de neamu’ nostru, nimeni nu s-a greşit, da’ la ochii tăi alunecoşi şi fire cu lipici - cui te-oi fi izbit, nu ştiu, zău! – dac-om scăpa cu faţa curată… De n-am ajunge batjocura satului, cu prunc slobozit din flori, arză-te-ar para focului, să te arză! Cu mâna mea te omor , dacă-mi faci un pocinog. Bagă de samă, fa Mihaică!

Bătrâna lui, Ilinca, alt drac de babă, îl tot pisa:

– Blegule, nu căta la muiere cu lipici, că s-or lipi şi alte muşte bete de catrinţa ei. Umblă după una supusă, mai puţin gureşă şi mai puţin zglobie că, după asta, aleargă tot ce are crac  de izmană, din trei sate. Şi, pe de altă parte, bărbatul cu scaun la cap, fuge de muiere prea şcolită. Acuma, de! Ce ţi-o trebui chiar deşteapta împărăţiei? Doar o iei să frământe pita, să aibă spor la ţesut izmene şi să-ţi încălzească colea aşternutul, nu să scrie la gazetă, nici s-o faci doftoricioaie. Atâtea muieri strajnice şi cu stare, râncezesc, oftând după tine şi tu, prostule, numai de sfrijită grijeşti.

– Mamă, io n-oi trăi de două ori. Îmi iau pe cine mi-e drag, să nu-mi fie urât dimineaţa, să mă trezesc lângă sluta pământului. Şi vorba lu’ bunicu’ Toderaş-decât să iau un rahat uscat, să-l mănânc singur toată viaţa, mai  bine  iau cozonac dulce şi împart cu prietenii.

Ţaţa Ilinca aruncă furioasă cu făcăleţul după el:

– Piei din ochii mei, împieliţatule; între noi nu încape spor la glumă! Dacă nu aduci în bătătură fată pe placul şi pe voia mea, mă arunc în fântână…

– Atunci, aşteaptă rogu-te până om săpa alta mai pântecoasă, că asta nu-i rost să te cuprindă…

Aceasta chiar puse capac! Sângele gros şi înciudat îi vâjâia rău pe la urechi.

Dacă nu putea ierta ceva ţaţa Ilinca la Mihaica, pe lângă mintea săgeată şi altoită cu socoteală, era talia subţirică şi trupul mlădiu.  Ştiindu-se de pe la 16 ani la un chintal şi încă peste jumate, ar fi vrut o noră otova, pe potriva ei. Trupeşă şi gămancă, să aibă Corvin ce strânge în braţe! Dar, mai presus, să nu-i mai scoaţă Gheorghe, bărbatu-su, ochii! Ba că-i cât malu’, ba că-i mai groasă şi ca Joiana, ba că isprăveşte toată brânza dintr-o putină la o masă fără măcar să se sature şi altele şi mai de ocară! Şi nici nu-i era la îndemână alt lucru ştiut.

Dacă te năpusteai cu vorba la Mihaica sau îi cătai pricină, ghiaura avea pe vârf de limbă, întors la orice vorbă şi, din două vorbe zise socotit, te făcea să-ţi pară rău că nu ţi-ai văzut de ciorba ta…

Pe scurt, o vacă grasă şi robace, cu gura cusută, supusă lui Corvin dar, mai cu seamă ei, ar fi înduplecat-o poate pe ţaţa Ilinca să-ncerce a o păsui în bătătură. Altfel, nu!

Doar văzuse Corvin, ce amar de soacră era mă-sa, în anul când se-nsurase Nenica Gligore. Adusese pe Anuţa în casă,  pe învoiala mă-sii, la înţelegere cu părinţii fetei dar şi cu trei care de zestre. Başca şase pogoane de pământ şi o scroafă nefătată. Şi, ca să astâmpere lăcomia lu’ ţa’Ilinca, şi zece miei arvuniţi taman la fătatul mieilor. Şi cuminte Anuţa, şi supusă, şi robace. Dar când îi luase dracu’ de babă sama mai bine şi când se dumiri că-i frumuşică şi că nenica Gligore este-n dragoste mare cu ea, o cuprinse turbarea şi-o ţinu într-o prigoană de-i făcu Anuţei viaţa iad. Când îşi făcu amărâta bocceluţă, să plece la mamă-sa, prinse de veste tata. Ei, să te ţii Ilinco! Şi, prima dată în viaţă, puse tata paru’ pe hoaşcă de se răcori toată familia…

-  Muiere, îi prima dată când pui paru’ pă tine, da ţâne minte, că nu-i ultima. De mai  stai cu răul pe fată şi mai prigoneşti pe Anuţa, o să zâci, că azi a fost nimica! Satană ai fost cu fătuca asta de când ne-a călcat pragul, da’ dacă nu-ţi iei sama bine şi nu-ţi socoteşti vorbele, oi încăpea pe mâna mea…

Satana de ţa’Ilinca – cum bine îi zisese Gheorghe – tot nu prea îşi găsea starea.

Da’, ce să-i faci? De unde atâta coraj, să te pui cu Gheorghe?

Se vânzolea, cât îi ziulica de mare, când în chiler, când în odaie, spionând pe un gemuleţ mic în odaia noră-si, printr-o găurică pe care o meşterise în pânza din geam.

Se tot minuna, cum îşi pierde proasta, amar de vreme, o dată la două zile, să-şi clătească cosiţa ba cu fiertură de foi de nuc ba cu zamă de urzici . Şi - culmea !- zi de zi şi în zori, şi la apus, ca şi când nu s-ar fi găsit altă treabă în ograda gospodarului, făcea fiertură, ba de muşeţel, ba de pelin sau gălbenele să se limpezească pe tot corpul, dar mai cu samă la rilă.

Duminica pe şanţ, opintind la seminţele de dovleac, povestea vecinelor cu năduf:

-  Împiedicată la treabă, noru-mea, fără pereche şi tare puţină la minte amărâta, şi strâmbă de slabă ce-i! Da’ pe dânsa, nimic de zâs, lu’ Gligore i-o dă curată.

Şpioanca-i rămăsese numele în sat şi chiar surorile îi ziceau în spate, tot Şpioanca .

Iar Gheorghe, la supărare, fără farafastâcuri, i-o zicea verde în faţă, să-i mai taie din nas. Iar când era bine dispus o alinta în stihuri: Soacră, soacră-acră, acră! Cră-cră! Soacră acră!

PENTRU TINE

Citeşte PROZĂ AFURISITĂ şi pe http://doinapopescu.wordpress.com

Vulpile s-au îngrăşat întotdeauna pe seama corbilor!

Toată lumea a blamat vulpea!

Dar corbul? Nimeni nu s-a întrebat de unde a furat corbul caşcavalul!

Trebuia să i-o coacă cineva corbului, că şi-aşa are mintea odihnită. Îl relaxează gândul că aşa cum este bine ştiut,  corb  la corb nu-şi scoate ochii!

Un corb ticălos mi-a furat caşcavalul. Conform practicii americane corbii se împuşcă.

Totuşi prefer o metodă mai paşnică! Îşi aminteşte cineva ce melodie a cântat vulpea?

Morala:  staţi cu ochii pe caşcaval, că se fură prea mult în ţara asta!

În curând vă voi oferi cheia acestei şarade.

Domnul Ghimpe, profesorul de filozofie era un bărbat înalt, bine făcut şi chiar dacă avea în jur de 50 de ani, elevele de la liceul de fete adormeau cu el în gând şi era masculul cel mai pomenit în jurnalele şi oracolele la mare modă.

Nu ştia nimeni exact de unde-i venise porecla de GHIMPE, totuşi, ceva nu era tocmai în regulă cu el. Umbla o vorbă c-ar fi somnambul.

Fetele, chiar dacă niciuna nu văzuseră ceva anume mai alăturea cu drumul la distinsul profesor, totuşi, fiecare cunoştea la a doua sau a treia mână câte o sumă de poveşti care mai de care mai colorate legate de domnia sa.

Într-o zi, lipsind domnul Ghimpe la primele ore, domnişoara directoare intră la idei şi trimise acasă la profesor un stol de fete să afle cauza întârzierii. Se zice că mai lipsise astfel de la şcoală şi fusese găsit cocoţat pe acoperiş, făcând declaraţii de amor nebun la mâţe. Directoarea bănui o cauză asemănătoare şi se baza pe isteţimea fetelor să-l aducă în siguranţă la şcoală.

Ciripind vioaie, fetele ajung repejor la vila profesorului, o căsoaie de armator cu gard frumos lucrat în fier forjat . Ajunse în faţa uşii stolul amuţi:

Pe un şezlong, profesorul dormea gol-goluţ, etalându-şi erecţia la soare.

-Co-lo-sal!- exclamă o elevă.

-Ba eu zic: co-lo-sa-lă!- o corectă alta pistruiată.

-Hai, vitezelor! Care are curaj să-l trezească?

-Aţi înnebunit? De ce să-l trezim? Uite ce frumuseţe! Ar fi păcat, zău aşa! Eu zic să-l privim pe săturate şi să mergem să-i povestim domnişoarei!

-Ai curaj să-i povesteşti tu?

-De ce i-o fi zicând Ghimpe? Era mai potrivit Măciucă!- zise iarăşi pistruiata.

-Nu vă mai certaţi, am eu o idee! Trebuie să fim isteţe ca s-o convingem pe domnişoara să vină să vadă cu ochii ei! Dacă v-aţi săturat de privit haideţi!

Ajunse la liceu, fetele, îmbujorate îi spuseră Domnişoarei că Ghimpele pare mort.

Domnişoară lăsă ora baltă şi însoţită de fete alergă la casa profesorului.

Fiind probabil prima erecţie din viaţa domnişoarei, aceasta leşină din primul moment. Când îşi reveni, trimise  fetele la liceu:

-Dacă se află despre isprava asta-n târg, nu mai fac anchetă să aflu cine-a găvărit: vă exmatriculez pe toate! Am înmormântat subiectul definitiv!

Fetele plecară cam fără chef, iar Domnişoara rămase cu Ghimpele.

Două săptămâni mai târziu, zarvă mare în oraş: Domnişoara şi Ghimpele îşi anunţau logodna.

Citiţi Proză afurisită şi pe Scriitor VIRTUAL

Când se scufundă corabia, şobolanii se salvează primii!

Savanţii englezi, care pun sub microscop până şi visele furnicii sau incidenţa reumatismului la ţestoasa de Galapagos, în mod ciudat şi inexplicabil nu ne-au comunicat încă numărul exact de şobolani care s-au salvat de pe Titanic!

Mâine sper să ţin în mână primul exemplar din romanul meu favorit

DUMNEZEU ERA-N VACANŢĂ.

De ce e favorit? Povestea cu Prâslea…

Pentru cei care iubiţi proza mea afurisită şi mai şi respiraţi cu toată criza mondială, violet sau de nervi vă anunţ că de mâine puteţi comanda noul meu roman. E bun, e cald, e proaspăt…

Şi se mai găseşte pe stoc şi romanul Comisia ZÜRICH.

Preţ unic 28 ron cu taxe poştale incluse!!! Evident, include şi Tva-ul nesimţit şi timbrul literar pe care nu ştim prea bine cine-l papă. Deci, 28 de ron este preţ final.

http://doinapopescu.wordpress.com/cartea-prin-posta/

romanul Dumnezeu era-n vacanţă

fragment din romanul ARDEI IUŢI

ISBN 978-606-92308-2-4

După un trai imposibil cu Ion, Irina renunţă la prejudecata că neam de neamu’ meu n-a călcat la Tribunal şi intentă acţiune de divorţ. Merse la barou şi o secretară bătrână, vecina ei din copilărie, o îndreptă spre Mironeasca – o avocată la modă. O aşteptă pe holurile tribunalului vreo săptămână şi în sfârşit se văzură faţă în faţă. Taior elegant, decolteu obraznic de unguroaică, frumoasă-frumoasă madam avocat.

Intră abrupt în subiect, ca o persoană foarte ocupată. Pe holul aglomerat şi cam în drum, îşi spune Irina telegrafic of-ul. S-au dus vremurile când avocaţii aveau cabinete cu firmă aurită la poartă! O vreme, avocata se uită nerăbdătoare peste umărul Irinei, apoi deschise poşeta – un sac uriaş, plin de tot ce-ţi trece prin cap. Nervoasă că nu găseşte ce-o fi căutat, răsturnă pe neaşteptate conţinutul sacului pe o băncuţă de lemn scrijelită barbar cu Y LOVE YOU NELU. Găsi în sfârşit un pix şi pe un bilet de tramvai mototolit îşi scrise numărul de telefon. – Ţine numărul meu de telefon! Sună-mă peste vreo săptămână, că acum nu pot să mă concentrez!- şi plecă grăbită, lăsând-o pe Irina cu povestea suspendată.

Irina rămase descumpănită o vreme, Mironeasca fiind ştiută de partizană a femeilor în procesele de divorţ, apoi văzu o fostă colegă de liceu şi se îndreptă spre ea.

- Bună, Cici! Ce faci pe aici?

- Mă omoară plictiseala cu Marin şi am venit să-mi recapăt libertatea. Pe scurt, am găsit un viţel cu portofelul mai gros şi cu echipamentul mai puţin ruginit!

- Adică tot divorţ?

- Tot!

- Te bate?

- Cine, Marin? Mai rău! Mă plictiseşte!

- Adică e o toană?

- Iubire! Cu unu’ de 45 am văzut cum e! M-am săturat de băşinile lui şi de concedii ieftine prin sindicat! Vreau şi eu să-mi amintesc ce poate unul de 25! Ce-i aşa de greu de priceput?

- Bine, bine! Am priceput! Te mănâncă-n fund şi în loc să te duci la farmacie să-ţi dea ceva de mâncărimi, ai venit la Tribunal! Ai o avocată bună?

- Sigur, cauţi o avocată? Pe mine mă divorţează maestra Otilica. Cea mai operativă. Hai, să fie cu noroc! Ţi-o dau pe Otilica mea!-uite numărul de telefon. Sun-o acum, că o găseşti! Are birou cu dichis acasă. Ai grijă! Să-i zici doamna Otilia şi bagă de seamă: nu o întreba de numele de familie că se ofensează. Vezi să nu te umfle râsu’ când discuţi cu madam Otilia Nespălatu! Amărâta a suferit toată copilăria şi s-a repezit fuguţa să se scape cu măritatu’, că de fată o chema Pizdelea!

Avocata răspunse prompt la telefon şi explică foarte clar amplasamentul biroului. Încurajată de instrucţiunile concise ale Otilicăi, Irina parcurse drumul în câteva minute.

Ajunsă la uşa biroului, na, că Otilica chiar avea firmă aurită!- fu invitată imediat în biroul avocatei. Otilica, fără să fie urâţică, era de-a dreptul insignifiantă. Dar ce o uimi cel mai tare pe Irina, era biroul îmbulzit de diverse materiale croite, de-ai fi zis că a nimerit la un atelier de croitorie cu dever. Se simţi datoare să verifice.

- O căutam pe doamna avocat… – Eu sunt, drăguţă. – Aa… – Te miră talentul meu pentru croitorie? E o pasiune din copilărie. Mi-am dorit să mă fac creatoare de modă! Idolul meu e Coco Chanel .

- Foarte interesant! Dar la câte materiale sunt aici, îmbrăcaţi tot cartierul!

- Eşti amuzantă! Îmi placi! Îţi dai seama că mai şi greşesc, doar sunt începătoare! Dacă am noroc, din tot ce este aici iese un palton. Cel mai greu e cu mânecile şi cu gulerul.

- Poate era bine să vă faceţi mâna pe ceva mai simplu: bluziţe de vară, fustiţe petrecute. E materialul mai ieftin şi se lucrează mai uşor! Dacă mai greşiţi, paguba-i mai mică!

- Bravo! Îmi place de tine! Chiar ai haz şi eşti şi dezgheţată! Îţi merge mintea, nu glumă! Eu sunt deşteaptă foc, dar nu mi-a venit în minte! Dar, spune-mi care-i problema ta!

- Soţul meu mă înşală şi nu e prima dată! De câte ori găseşte câte una prin târg, aproape că mă omoară.

- Da’, tu nu mai calci niciodată strâmb?

- Am de crescut un copilaş! Nu-mi arde de aventuri!

- Ei, spune drept! Un iubit pe la serviciu, un vecin musculos, trebuie să-ţi scoţi pârleala cumva!

- Nu mă interesează decât să-mi câştig pâinea şi să-mi cresc copilul. Nici la tinereţe n-am fost prea zburdalnică!

- Ce meserie ai drăguţă?

- Sunt fotograf la o revistă!

- Zău? Ieşi din biroul meu, fire-ai a dracu’ de paparatză! Ieşi, să nu mai calci pe aici! Cu o destrăbălată de reporteriţă a fugit şi amărâtu’ de Vergilică, nu i-ar mai muri mulţi înainte nici lui, nici matracucei! Ieşi că dau cu apă clocotită după tine, spărgătoare de case ce eşti! Ieşi, zdreanţă!

Irina dădu buzna pe uşă şi ieşi tocmai la timp. Magnetul pe care-şi ţinea boldurile avocata-croitoreasă-părăsită de Vergilică se izbi violent de uşă. Irina nu prea-şi făcea cruci de felul ei dar, acum simţi nevoia. Luă iar drumul baroului, să găsească totuşi o avocată. În hol, bătrâna secretară stătea de vorbă cu o doamnă impozantă ce-şi ducea cu eleganţă cei 50 şi ceva de ani.

- Irina, dacă nu ţi-ai pus avocată, ţi-o recomand pe doamna Ligia Arginteanu. Maestra permanentată recent şi violet la păr de la excesul de Violet de Genţiană o privi cu bunăvoinţă.

- Cu ce te ocupi, duduie Irina?

Ca tot păţitul, Irina se cam codea să spună. Făcu un pas prudent în spate, cercetă atentă ce cale de fugă are şi apoi zise timid:

- Fotoreporter la o revistă… – Aha…Cât câştigi? – Nu am un salariu fix. Primesc drepturi de autor,…sume modeste cât să mă descurc.

Doamna Arginteanu scoase o oglinjoară din poşetă şi se rujă violent. Se întoarse pe călcâie şi peste umăr vorbi gros, tabacic:

- Atunci caută-mă în Săptămâna Mare, că în timpul anului nu fac pomeni! Irinei nu-i venea să-şi creadă urechilor. Se aşeză pe un scaun şi ceru un pahar cu apă.

Secretara o privi cu milă. Pe uşa baroului intră un tip bonom, trecut bine de 40 de ani.

Irina se lovi peste frunte. Evident! Trebuia să caute un bărbat! Tipul avea o figură care inspira încredere.

Secretara făcu prezentările:

- Irina, domnul Georgescu este cel mai cumsecade membru al baroului. Domnu’ Georgescu, vă rog să o ajutaţi pe Irina că-i nepoata mea şi o rupe bărbat-su în bătaie!

Irina se simţi jenată de prezentarea secretarei dar, înţelese ca un gest de bunevoinţă minciuna cu nepoata.

- Fetiţo, hai să discutăm undeva în linişte, ca să înţeleg mai bine speţa!

Domnul Georgescu făcea parte din categoria oamenilor la care le iese bunătatea prin toţi porii dar, Irina fu stupefiată când o duse într-un bufet-expres să stea de vorbă.

- Ascultă, Irina! Pot să-ţi spun Irina? Făcu un gest către birtaş, ca unul de-al casei.

- Desigur! – Cu mine eşti în siguranţă! Eu nu o să-ţi cer să te culci cu mine şi nici prea scump nu sunt! Nu iau pielea după om. Mă adaptez şi eu la sărăcia din ţara asta! Dar eu am o regulă: sunt un învingător! Pentru mine nu există procese mari sau mici! Doar procese câştigate! La judecată sunt permise orice tertipuri, orice mijloace. Dacă mai băgăm câte o minciună, să nu cumva să te aud că te ismeneşti. Ne-am înţeles?

Chelnerul aduse două halbe de bere şi avocatul le răsturnă pe gât cu sete mare.

- Încă un rând, Marcel! Irina, timorată de ambianţa îndoielnică a birtului şi năucită de vorbele avocatului, abia îşi găsi cuvintele.

- Domnule avocat! Nu este cazul să recurgem la tertipuri şi minciuni! Dreptatea e a mea!

- La proces nu contează cine are dreptate, ci doar ce spune avocatul. Dar, stai fără grijă că eu văd meserie, o să câştigăm!

- Să vă povestesc…

- Nu-i nevoie! Scrie-mi tot pe o hârtie şi restul e treaba mea. Nu mai mult de trei pagini, că plictisim instanţa!

După mai multe termene amânate veni şi rândul înfăţişării. În ziua procesului se spărsese cerul. Irina intră zgribulită în sala de judecată şi se miră cum toţi taţii de copii de 10-12 ani, descopereau subit cu ocazia divorţului că de fapt progeniturile nu ar fi ale lor, motiv clar şi evident să nu plătească pensie alimentară. Judecătorul le explica cu calm la fiecare cum stă treaba cu tăgada de paternitate şi că termenul este tardiv. Pe cât de ticăloşi pe atât de jalnici, spuneau că atât cât a fost copilul mic nu şi-au dat seama, dar odată cu creşterea copilului deveneau evidente asemănările cu cel mai bun prieten, vărul, vecinul. Irina asculta dezgustată. Privea pe furiş pe domnul Georgescu, care în robă avea un aer marţial şi important. Îi inspira încredere şi se simţea mai liniştită. Tresări. Urma dosarul ei cu Ion. Cât de mult se iubiseră şi cât de lamentabil eşuase căsnicia lor. Se citară părţile, se citiră motivele chemării în judecată şi dl Georgescu începu expunerea de motive. Irina recunoscu destul de puţine din cele scrise de ea în hârtia înmânată avocatului, apoi auzi uluită că Ion frecventa două gemene balaoacheşe: Nuşa şi Corcoduşa. Se gândi cu uimire, că avocatul făcuse investigaţii pe cont propriu şi făcuse descoperiri de senzaţie. Fusese povestea cu Danello dar, recent Irina ştia şi de una, Jeni, o prădătoare care-şi punea amanţii să facă împrumuturi la C.A.R. şi care, după ce le mânca banii pleca la vânâtoare de alţi fraieri.

Avocatul veni cu amănunte picante şi multe puncte-puncte, stârnind zâmbete în sală.

- Onorată instanţă, clienta mea a suportat multe de la pârât, dar relaţia lui la vedere cu gemenele nimfomane, Nuşa şi Corcoduşa nu mai poate fi tolerată!

Din sală, o femeie transpirată şi roşie la faţă la limita apoplexiei strigă:

- Onorată instanţă, astea două, Nuşa şi Corcoduşa-s haitele lu’ bărbati-miu, trăzni-l-ar! Năvlegu’ de avocat a încurcat curvele! Io-l urmăresc de un an pe Pulea Spătaru-al meu şi, Nuşa şi Corcoduşa sunt curvele noastre!

Solemnitatea şedinţei de judecată se prăbuşi în hohotele de râs stăvilite cu greu sub ciocanul judecătorului, care abia-abia stăpânindu-şi lacrimile interveni:

- Domnule avocat, într-adevăr, mărturii şi fotografii cu numitele Nuşa şi Corcoduşa sunt în dosarul 13255 Spătaru Tinca contra Spătaru Paul. Refuz să cred că în mod grosolan şi ilar aţi încurcat dosarele! Aveţi o explicaţie?

Fără să-şi piardă calmul, dl Georgescu vorbi important:

- Onorată instanţă, vă cer un nou termen, să consult condicuţa numitelor Nuşa şi Corcoduşa. Pot să jur că am văzut trecut numele pârâtului chiar deasupra numelui meu!

- Domnule avocat, nu săriţi calul că vă suspend din barou. Aveţi un nou termen pe 20 noiembrie!

Georgescu îi făcu Irinei pişicher cu ochiul, ca şi când lucrurile erau sub control dar, Irina nu era prea sigură. Stabiliră o nouă întâlnire în hol la arhiva Tribunalului pentru 14 noiembrie. Domnul Georgescu nu veni şi nici nu fu de găsit până în ziua procesului. Pe Irina o apucase disperarea.

De unde să-l iei dom’le, dacă nu răspundea la telefon şi nici la birou nu era?!

La proces se prezentă amărâtă şi fără avocat. Se făcu apelul părţilor.

- Onorată instanţă, i-am dat ultimul ban acestui avocat şi aţi văzut ce circ a făcut, iar acum nu s-a prezentat! Nu mai am încredere în el! Vă rog să-mi acordaţi un nou termen să-mi găsesc alt avocat!

- 29 noiembrie! Şi nu mai fiţi supărată pe simpaticul domn Georgescu, că a răposat. Dumnezeu să-l ierte! Şi se pare că a murit chiar în slujba dumitale! Irina ieşi buimacă din sala de judecată. Se îndreptă cu paşi grăbiţi spre barou. Secretara lucra un goblen complicat.

- Bună ziua, doamnă! Aţi aflat că a murit dl Georgescu?

- Da’ ce soartă pe bietu om! Era el un glumeţ dar, asta a fost farsa vieţii lui! O privi cu atenţie pe Irina.

- Ce, ori nu ştii cum a murit? Stai să-ţi spun, să te cruceşti! Aşa comedie n-am pomenit! Asta-i de dat la gazetă, să crape de râs tot târgul!

- Cum să crape de râs târgul? Nici nu s-a răcit bine creştinul!

- Tocmai asta-i, că s-a răcit!… Dacă-ţi spun că mori de râs!… S-au întors din puşcărie gealaţii lu’ Nuşa şi Corcoduşa şi au dat buzna pe neaşteptate. Disperat, conu’ Georgescu şi-a înşfăcat bulendrele, s-a agăţat de balustrada balconului făcând o legătură din cureaua de la pantaloni şi a stat amărâtul în frig ore bune, disperat să nu cadă, să se zdrobească de asfalt. De! Noiembrie, ce vrei? De frig şi spaimă i-a cedat inima. A făcut infarct!

- Dumnezeu să-l ierte. Nu-l vedeam vreun aventurier! – Dar ştii care-i comedia? Apartamentul matracucelor este la parter. A stat în frig peste trei ore, când avea doar 30 de centimetri până la sol! Poţi să crezi? Amărâtul a murit cu zile. A fost atât de înspăimântat, că a stat cu ochii aţintiţi pe uşa balconului, de unde puteau năvăli musculoşii şi pur şi simplu a uitat unde este! Soarta, fato!

citeşte şi continuarea: SIFILIS CU PATRU CRUCI(II)

Fragment din romanul  ARDEI IUŢI

Preotul este agentul  fiscal care îţi ia primul şi ultimul  impozit ! Cine-ţi ia banii, ne-am lămurit. Întrebarea este cine-ţi ia sufletul?! Dacă ajungi în Rai, toată lumea-i mulţumită! Totul e bine când se termină cu bine!  Dar, dacă ajungi în Iad, n-ar fi corect ca popa să restituie banii familiei? Alooo! Protecţia consumatorilor! Se aude?

DACĂ AI ZÂMBIT, CONTINUĂ!

Mai multe fragmente de proză afurisită la

http://doinapopescu.blogspot.com

Dacă ne gândim la excedentul feminin de pe planetă, am răspuns deja la întrebare şi discuţia este închisă!Să fie oare atât de simplu ?

Nicio abordare legată de femei nu este simplă dar, dacă întrebi un bărbat, rişti să primeşti răspunsuri încifrate, care să-i mascheze propria dilemă legată de sexul zis  frumos  sau  propriile angoase.

Ce spune trubadurul?

“Femei, femei, e plină lumea de nebune,

De ce v-aţi mai născut pe lume?

Ca să ne-nebuniţi pe noi!”

Mai interesant este să vedem ce motive au găsit femeile pentru a se eschiva să se mărite…

Întâlnind o colegă de liceu trecută bine de 35 de ani şi nemăritată mi-a răspuns scurt că multe femei rămân nemăritate fiindcă au un simţ estetic dezvoltat.

Suspectând-o că trişează, i-am amintit că am văzut-o numai în compania unor masculi remarcabili. Şi-a păstrat calmul şi mi-a replicat că pe undeva am dreptate, dar a avut parte numai de frumoşi dar săraci, bine-situaţi dar însuraţi şi destui frumoşi şi bogaţi cărora le miroseau picioarele!

Părerea Crenguţei, nemăritată până la 29 de ani:

Gelu?Amărâtul n-avea nici cojoc!

Nicu? M-a lăsat în drum şi a intrat să urineze în tufiş.

Traian? S-a scobit în nas în faţa părinţilor mei.

Sotir? M-a plimbat tot oraşul şi nu mi-a dat un suc!

Pavel? Era atât de bogat că nu m-am mai uitat la amănunte! M-am botezat urgent pe vechi în biserica lipovenească şi nu-mi lipsesc icrele negre la micul dejun. Mişto!

Teodora: Căsnicia părinţilor mei, de tot rahatul, m-a speriat atât de tare că am hotărât din start să nu mă mărit niciodată. Dar, pe la 29 de ani, îmi era deja imposibil s- o mai suport pe mama şi dintr-o dată am decis că singura soluţie este măritişul. Am zis, am făcut! M-am măritat imediat! La început mi s-a părut important să fiu măritată! Am făcut doi copii, apoi am divorţat pentru că mi s-a părut esenţial să fiu fericită!

Miky a fost fatală din liceu. Am rămas surprinsă să o întâlnesc nemăritată la 36 de ani. Dar are argumente serioase: Mi-am dorit un bărbat care să dea din coate, să răzbească în viaţă.
Am găsit destui bărbaţi frumoşi şi interesanţi dar, am luat viteză de fiecare dată, fiindcă am avut baftă numai de pretendenţi interesaţi numai să dea din pleoape la televizor!

Adesea fetele se plâng de ce nu le-a dat bărbaţii…

Nu mi-a adus mărţişor!

Nu mi-a adus flori!

M-a plimbat tot oraşul şi nu mi-a dat o îngheţată!

Nu mi-a dat telefon de ziua mea!

Dar când ei dau, ele tot nemulţumite! Cum, ce dau?

Bătăi de cap, mâncărimi, palme peste ochi, copii în burţi, papucii…

Şi totuşi, părerea generală e că vinovate sunt femeile! De ce ? De orice!

Probleme? Cherchez la femme!

Nu mai încercaţi să daţi tot răul din lume pe femei! Statistic, procentul de bărbaţi ucişi de soţii sau amante este nesemnificativ. Bărbaţii au fost de-a lungul istoriei decimaţi în războaie - şi, recunoaşte-ţi: nu toate războaiele au fost pornite de femei! Dar, trebuie să admit că atunci când au făcut-o n-a mai rămas piatră de piatră!(Vezi Războiul Troiei!)

Dar, nu vă amăgiţi! Femeia a fost doar pretextul! Adevăratul motiv au fost bogaţiile Troiei! Homer a vrut să dea o notă eroică şi romantică poveşti, praf în ochi pentru a distrage atenţia de la marele jaf!

Traian nici nu s-a deranjat măcar să inventeze pretexte: poate îi lipsea rafinamentul lui Homer sau poate că falimentul imperiului bătea la uşă! Ori, poate, mult mai plauzibil, fiindcă îi plăceau băieţii şi nu i-a dat prin cap să se încurce în poveşti gen Paris şi Elena!

La şcoală, pe vremuri, o profesoară stupidă, nu-i dau numele ca să n-o fac vedetă, ne vorbea despre Traian-eroul civilizator!

Nu! Traian a jefuit aurul şi argintul Daciei, (dar nu tot, a mai rămas şi pentru  jaful  austro-ungar şi pentru Gabriel Resource- vezi scandalul Roşia Montana).

A distrus piatră de piatră cetăţile dacilor, a ucis şi a luat sute de mii de suflete în robie. La nivelul întregului imperiu, urgia romană poate fi comparabilă cu victimile lui Hitler.

Dar, miopie  a istoriei sau neglijenţă a oamenilor, Traian are busturi în toată România! Sigur, ne mai răzbună porumbeii…

Dar, revenind la tema noastră: de ce ne mărităm mai greu ? În fond chiar nu sunt calificată să abordez această temă. M-am măritat în prima lună de facultate! Cum? La o oră după ce mi-am întâlnit ursitul!

De unde am ştiut că este el? Eu n-am fost prea sigură, intenţionam să mai copilăresc dar, el n-a avut niciun dubiu şi m-a cerut imediat!

 fragment din romanul ARDEI IUŢI

    ISBN 978-606-92308-2-4

      Să pleci din România într-o excursie peste hotare era aproape o himeră. Cu şpagă şi pile grele, abia dacă te lipeai de o excursie prin O.N.T. în vreo ţară socialistă prietenă. Eu fiind marinar, văzusem lumea de la un capăt la altul şi în concedii voiam să simt pământul patriei sub picioare. Dar, te pui cu dracul de nevastă?  Ajung în port la Constanţa şi mă întâmpină nevasta cu un vecin cu maşina, că de, eram persoană importantă, venisem cu buful. Aşa era ritualul! Când veneam din voiaj eram întâmpinat în port şi luat cu maşina mică, când plecam în voiaj luam trenul singurel. Până să despachetez în bătătură, nevastă-mea îmi ia ligheanul de apă în care-mi băgasem picioarele şi zice:

    – Bărbate, lasă mărunţişurile că mâine la trei dimineaţa tre’ să fim în Bucureşti, că avem bilete în excursie la PRAGA. Până să mă dezmeticesc, vecinul, săritor şi speculant ne ia în Dacie şi ne repede în Bucureşti. Ajungem la timp şi nevastă-mea este îmbarcată într-un autocar care pleacă imediat. Mi se spune cu nonşalanţă că s-a produs o încurcătură şi că eu sunt planificat la un alt autocar care pleacă peste trei ore. Ghidul îmi face pişicher cu ochiul şi zice:

    – Marinare, să dai un whisky că te-am scăpat de matracucă. Uite, de consolare o să stai cu doamna doctor inginer Armăşescu, o doamnă fină, intelectuală de mare clasă, nevasta savantului Armăşescu. Nici dacă ai călători cu Stela Popescu , Tamara Buciuceanu şi Draga Olteanu Matei la un loc nu te-ai distra atât de bine!

     Nu trec două ore şi simpatica mea vecină de scaun îmi explică franc: a dat şpagă pentru mine şi vrea un companion vesel şi care să se descurce lejer în limbi străine. Fiind marinar eram singurul corespunzător din listele O.N.T.-ului şi aveam şi poză mişto, color.

    Uit repede de pierduta mea nevastă şi mă distrez copios în compania acestei doamne. Strajnică muiere! Dacă eram oleacă mai şcolit şi nu un pârlit de marinar îmi încercam norocul şi o ceream de nevastă. Timpul trece în veselie şi ajungem la Praga. Ghidul îmi explică vesel că nu e cazul să-mi caut nevasta, că a îmbarcat-o în autocarul de Karlovy-Vary şi ne vom reîntâlni în România. Pagubă-n ciuperci!

    Bat oraşul voios cărând sacoşile cu suveniruri ale Armăşeascăi, îmi tocesc pingelele prin palate şi prin toate muzeele. În restaurante şi cafenele, doamna plăteşte şi îi umple de bacşişuri pe ospătari. Se opreşte în faţa unui afiş şi zice: Amigo, sper că ai frac la tine, că deseară mergem la operă! Şi închide gura că-ţi strălucesc piuliţele ca la bulibaşă şi ne jefuiesc ăştia pe aici.

    – Sărut mâinile, madam, da’ io n-am decât blugi, slip şi trening la mine şi n-am fost în viaţa mea la operă îi zic.

    – Atunci trebuie să mergem negreşit. Închiriem imediat un smoking. Eu mi-am cumpărat o rochie splendidă şi la Bucureşti o fac geloasă pe Ceauşeasca dacă o îmbrac. Acum am ocazia şi vreau să profit din plin. O să vezi- o s-o concurez pe CARMEN!

    La hotel madam m-a vizitat oleacă prin cameră, că de: cine era să-mi puie papionul şi na, că am întârziat la operă!

    Opera începută… O cucuană înfoiată ca un curcan îşi prinsese pesemne mâna la uşă, că ţipa de te umplea mila. Sala plină ochi. Plasatoarea ne spune să stăm în picioare lângă pereţi până la pauză, dar doamna Armăşescu vede în mijloc o lojă mare absolut goală şi zice: Hai că avem noroc!   Eu care n-am mai fost la operă eram mai sfios, dar ea zice: Dragă, doar

 n-am dat o mie de dolari pe rochia asta ca să rezem pereţii cu ea! Hai la lojă că asta-i de nasul nostru!

    Loja… lucru boieresc! Covoare moi, fotolii împărăteşti, pluşuri, un tablou uriaş cu un încruntat într-o poză color, steaguri crucişe, ciucuri , fireturi, tot ce vrei. Cât căscam eu ochii uimit de atâta frumuseţe, artista cu mâna prinsă la uşă se opreşte din cântat, zice ceva în ceaha-păsărească şi toată sala se ridică în picioare şi începe să aplaude întoarsă spre noi. Uşa la lojă se deschide şi o duduie aduce un coş mare de flori. Eu muream de ruşine, dar madam Armăşescu era dea dreptul fericită. Făcea bezele şi reverenţe de parcă era de la curtea lui Napoleon. Mie mi se cam zbătea un ochi şi nu-mi mirosea a bine, că prea era ca într-un basm cu zâne. Dă domnul şi iau ăştia reflectorul de pe noi şi spectacolul merge mai departe. La pauză acelaşi circ, tot poporul cu geana pe noi, că nici la budă nu ne-am putut duce de atâtea aplauze. Madam Armăşescu se cam săturase de zâmbit şi zice:

Marinarule, când sting ăştia lumina o virăm la toaletă, că altfel le fac un pocinog şi fac pipi aici în lojă în vasul cu flori. Dă Domnul şi începe actul următor şi plecăm la budă. Sala iar în picioare ne aplaudă un sfert de oră. Ne vedem cu chiu cu vai la toalete, dar ca un drac, nu le găsim decât pe cele de bărbaţi. Doamna Armăşescu zice că nu importă şi intrăm amândoi la bărbaţi. La ieşire suntem înconjuraţi de un grup de urâţi în costume ponosite, conduşi de un  ciudat cu ochii albaştri, negricios şi pirpiriu care venise cu noi în autocar. Din două vorbe pricepem că este securistul grupului şi mârâind periculos ne bagă într-o maşină. Doamna protestează că vrea să vadă finalul operei, dar negriciosul e de bronz. Ajungem la ambasada României şi ambasadorul împreună cu securiştii ne încolţesc.

    – Ce-aţi căutat în loja prezidenţială, bă, caraghioşilor? V-aţi ras pe bot! Nu mai vedeţi paşaport în veci! Tu marinarule o să mai navighezi în cadă! Iar tu madam, care eşti capul răutăţilor ai terminat-o cu shopping la Paris! I-ai tăiat macaroana şi lu’ bărbac-tu! Nu mai pleacă la nici un congres! Kaput!

    – Ia ascultă, obrăznicătură, în fond ce acuze mi se aduc?  Am plătit bilet în mod corect şi mi-am pus fundul pe un scaun! Unde-i crima?

    – Ce-ai căutat madam în loja oficial ă?

    – Da de unde să ştiu eu suflete că aia-i loja oficială?

    – Păi n-ai văzut tabloul preşedintelui?

    – Ei, aş! La noi, tabloul lui tovarăşul este pus şi la aprozar!

Înţepenesc toţi. Pe mine mă trec toate năduşelile. Adio voiaje! Adio libertate! Ambasadorul scoate o batistă mare cât o faţă de pernă, îşi şterge chelia transpirată şi ne dă roată ca la nişte animale de circ.

Sună telefonul.

    – Să trăiţi tovarăşe secretar general. Da! Exact cum aţi auzit! A făcut bezele din loja oficială!

    – ….

    – Da? N-a scăpat nici un ambasador de întâlniri în miez de noapte cu tovarăşa Armăşescu? Nu, n-am făcut încă infarct, dar nici mult nu mai am!

    – ….

    – Da! A căzut şi pe capul meu tâmpita asta!

    – ….

    – Cum? Nu-i tâmpită, e doar simpatică? Am înţeles, să trăiţi!

    – Tovarăşă Armăşescu! Tovarăşul secretar general Nicolae Ceauşescu aştepta cu mare interes să vadă ce boroboaţă faci în Praga, fiindcă i s-a raportat că ai exasperat toţi ambasadorii pe unde ai fost! Mi-a spus să vă transmit urări de bine şi un sejur plăcut. Nu pot totuşi să mă abţin să-ţi sugerez ca pe viitor să foloseşti toaleta pentru femei. Nu ştiu ce înseamnă asta pentru tine, dar eu îţi urez totuşi o seară liniştită!

Micul Scriitor a venit în blogosferă să vă aducă zâmbetul prin poveşti amuzante , proză afurisită şi alte răutăţi. Mă găsiţi şi la http://doinapopescu.wordpress.com şi http://doinapopescu.blogspot.com iar dacă scormoniţi în blogroll veţi vedea că scriu şi la Scriitor-Virtual sau la  La Tanti ELVIRA.

Este adevărat că râsul provoacă riduri dar încruntarea şi mai şi! Iar nervii şi supărările duc la ulcer .

Zâmbiţi, vă rog!